Ciocanul, pila şi cuptorul

de A. W. Tozer

Fermecatul Rutherford a fost acela care, în mijlocul unor serioase necazuri, a putut exclama: „Slavă Domnului pentru ciocan, pilă şi cuptor.“

Ciocanul este o unealtă folositoare; dar cuiul, dacă ar avea sentimente şi inteligenţă, ar prezenta un alt punct de vedere. Căci pentru cui, ciocanul e doar un oponent, un duşman nemilos care trăieşte doar ca să-l supună, să-l bată în cap până nu se mai mişcă. Aceasta este părerea cuiului despre ciocan şi e corectă, cu excepţia unui aspect. Cuiul uită că atât el, cât şi ciocanul sunt slujitori ai aceluiaşi meşter. Să-şi aducă aminte că ciocanul e ţinut în mână de meşter, şi tot dispreţul faţă de acesta va dispărea. Tâmplarul decide al cui cap va fi bătut şi care ciocan va fi folosit pentru aceasta. Acesta e dreptul lui suveran. Când se va lăsa în voia meşterului şi va întrezări pentru o clipă planurile bune ale acestuia pentru viitorul lui, cuiul se va supune ciocanului fără să se plângă.

Pila e chiar mai dureroasă, căci rolul ei este să muşte din metalul moale, mâncându-i marginile până când îi dă o formă după voia ei. Totuşi, în adevăr, pila nu are nicio voie, ci slujeşte unui alt stăpân, aşa cum face şi metalul. Stăpânul, şi nu pila este acela care decide cât va fi mâncat, ce formă va lua metalul şi cât timp va dura dureroasa pilire. Să accepte metalul voia stăpânului, şi nu va mai încerca să dicteze când sau cum să fie pilit.

În ce priveşte cuptorul, acesta e cel mai rău dintre toate. Neîndurător şi sălbatic, înghite orice lucru combustibil care intră în el şi nu-şi calmează furia până când transformă totul în cenuşă informă. Ceea ce refuză să ardă este topit într-o masă de materie neputincioasă, fără voie sau un scop propriu. Când tot ce se poate topi s-a topit şi tot ce arde a ars, atunci şi numai atunci cuptorul se linişteşte şi-şi încetează furia distructivă.

Cunoscând toate acestea, cum a putut Rutherford să-L laude pe Ðumnezeu pentru ciocan, pilă şi cuptor? Răspunsul e că el L-a iubit pur şi simplu pe Stăpânul ciocanului, L-a adorat pe Meşterul care mânuieşte pila şi s-a închinat Domnului care încinge cuptorul pentru fericirea eternă a copiilor Săi. El a îndurat ciocanul până când nu i-a mai simţit bătăile, a suportat pila până când i-a savurat muşcăturile şi a umblat cu Ðumnezeu în cuptor până când acesta i-a devenit locuinţă.

O asemenea doctrină nu se bucură de multă simpatie printre creştini în aceste vremuri blânde şi lumeşti. Noi tindem să credem că creştinismul e un sistem lipsit de durere, prin care putem scăpa de pedeapsa păcatelor din trecut şi putem ajunge, în final, în cer. Dorinţa aprinsă de a fugi de orice lucru necurat şi a ne asemăna cu Cristos cu orice preţ nu se găseşte foarte des printre noi. Ne aşteptăm să intrăm în împărăţia eternă a Tatălui nostru şi să ne aşezăm la masă cu înţelepţii, sfinţii şi martirii; şi prin harul lui Ðumnezeu poate că acest lucru se va întâmpla; da, poate că se va întâmpla. Dar pentru cei mai mulţi dintre noi se va dovedi la început o experienţă stânjenitoare. Căci vom tăcea ca un soldat neîncercat în prezenţa eroilor învăţaţi cu războiul, care au luptat şi au obţinut victoria şi ale căror cicatrice dovedesc că au fost de faţă când bătălia s-a dat.

Scris la data de 03 06 2015